Scrisori indieneMai presus de Răsărit și Apus

Anghel Buturugă

Cele două scrieri pe care cititorul le are la dispoziție în acest volum, prin strădania editorilor și traducătorilor operei Sfântului Nicolae Velimirovici de la Editura Predania, întregesc un registru teologic complex și profund. La o primă încadrare, avem, pe de o parte, cugetări, teologhisiri și rugăciuni, precum regăsim în titlurile Evanghelia Maicii Domnului, Rugăciuni pe malul lacului, Inima în Marele Post, Simboluri și semne, Prin dragostea Ta și noi iubim etc. Pe de alta, avem scrieri de teologie cultural-socială în care marele ierarh al sârbilor abordează frontal gravele întrebări ale vremurilor noastre.

Este vorba despre meditații cu privire la cauzele războaielor mondiale, destinul culturii Europei, locul și rostul Balcanilor în lume: Prin fereastra temniței, Tărâmul inaccesibil, Războiul și Biblia (ultimele două titluri apărute la alte edituri). Scrisori indiene și Mai presus de Răsărit și Apus fac parte din ultima categorie, fiind cugetări polemice despre rostul Balcanilor – în speță, Serbia, dar nu numai – față de civilizația europeană (Apusul) și India (reprezentantă a spiritualității Răsăritului).

Scrisori indiene reprezintă în sine o curiozitate, măcar pentru că se numără printre puținele scrieri ficționale ale Sfântului Nicolae Velimirovici. Cel mai probabil, dat fiind cultura episcopului sârb, Scrisorile indiene sunt o replică polemică la Scrisorile persane ale lui Montesqieu. Filosoful francez a folosit procedeul înstrăinării (a adoptării opticii unui străin asupra propriei societăți și culturi) pentru a aduce o critică acidă a lumii sale din perspectivă iluministă, de unde și satirizarea la care supune Biserica Catolică și dogmele sale asimilate „magiei.” Or, în scrierea Sfântului Nicolae, adoptarea perspectivei străinului (mai credibilă decât cea a imaginarilor persani anticlericali ai lui Montesqieu) se face cu scopul diametral opus de a deplânge decreștinarea și de-spiritualizarea Europei.

Romanul are personaje clar conturate, o intrigă cu deznodământ dramatic și o narațiune alertă. Se întrevede faptul că unele personaje și evenimente sunt inspirate din realitate și că autorul a avut o miză personală, având în vedere intensitatea scriituri. Așadar, Scrisorile nu alcătuiesc o simplă apologie moralizatoare despre dreapta credință și rătăcirile apusene și asiatice, ci dau
seama unui context care circumscrie și explică mizele urmărite de Sfântul Nicolae. Romanul epistolar este despre trei trimiși ai unui maharaj din Malabar, India, un brahman, un kșatria și un creștin indian din confesiunea numită astăzi siriană (ceea ce vrea să însemne un creștin din biserica fondată de Sfântul Apostol Toma în India). Cei trei se află în Europa cu misiunea de a afla răspunsul la întrebarea: care au fost pricinile Marelui Război (Primului Război Mondial)?

Dezamăgiți de materialismul îngust și individualismul Europei, indienii regăsesc în Serbia și, prin extensie, în Balcani, o țară și un popor prietene, înrudite istoric și spiritual. Cercetarea Serbiei, unde oaspeții se bucură de ospitalitatea, deschiderea și dragostea gazdelor, nu decurge însă fără peripeții și contradicții, iar drama principală a poveștii are loc în India, unde familia ostașului kșatria este atrasă într-o conspirație anarhistă radicală, alimentată de societăți teosofice (alt element cu rădăcini în realități istorice). Periplul are loc și în Bulgaria și se finalizează la Muntele Athos. Avem, așadar, o scriere cu puternice elemente autobiografice și ancorată în conversațiile anilor interbelici.

India fascinase încă din secolul XIX destui europeni (influențe se regăsesc și la Mihai Eminescu), iar în 1913 poetul și filosoful Rabindranath Tagore fusese premiat cu Nobel pentru literatură. După Marele Război, însă, imaginea Indiei se conturează diferit pe harta mentală a Europei. Într-o conversație astăzi uitată din pricina consensului postbelic, războiul pusese în criză cultura și civilizația europeană. Liberalismul Belle Epoque, pozitivismul scientist, progresul mașinist, toate acestea eșuaseră în cea mai grozavă și sângeroasă încăierare cunoscută omului. Pretenția de a rezolva problemele omenirii și de a trasa calea viitorului era pusă la îndoială sau negată de-a dreptul, în căutarea unor alternative.

Strania (pentru europeni) filosofie mistică indiană, în deplin contrast cu impasul metafizic al Apusului, iar apoi modelul de rezistență pașnică anti-imperialistă al lui Mahatma Gandhi au inspirat pe cei care căutau o ieșire din „cușca de fier” a civilizației apusene.

Aceeași atenție față de India exista și în Europa de Sud-Est, dar dintr-o altă perspectivă, nu cea a unui centru civilizațional, ci cea a unei periferii. La noi în țară, „tânăra generație interbelică” discută despre Gandhi și Krishnamurti (două din celebrele conferințe Criterion sunt dedicate acestor personalități), iar Mircea Eliade are o experiență formatoare în India.

În 1926, în cadrul unui tur de conferințe european, Rabindranath Tagore vizitează și Belgradul, unde are parte de o primire foarte călduroasă, dar și de manifestări zgomotoase de opoziție din partea unor grupări studențești de avangardă nemulțumite de „pasivismul” filosofiei sale. Dar cel mai de seamă și profund interlocutor al lui Tagore în Serbia a fost însuși Sfântul Nicolae
Velimirovici, care, spre deosebire de alți lideri hetero-creștini, a putut să vadă în India mai mult decât un ținut păgân și idolesc, bun de colonizat cultural: un tărâm al căutării spirituale, mistice, al ascetismului și al unui mod de gândire orientat către cele cerești, iar nu către cele pământești. Este motivul pentru care în Scrisori indiene există o înrudire, o apropiere caldă între indieni și sârbi. La nivel profund, este o „trezire” spirituală și culturală identică: balcanii, ca și orientalii, sunt acel „celălalt,” „barbar” și înapoiat, construit de o privire eurocentrică din care a dispărut orice urmă de transcendent, rămânând doar un vid expansionist și hegemonic. Pentru acest motiv, sârbii, ca orice alt popor balcanic, se înrudesc cu indienii și cu alți orientali sau chiar africani: căci se află, ca și aceia, la periferia Imperiului.

Sfântul Nicolae nu creionează un portret simplist, în care avem, pe de o parte, Europa apostaziei, malefică și dominatoare, și inocentele popoare spirituale ale Răsăritului european și asiatic. India are propriile sale contradicții și tensiuni. India e bolnavă la rândul său, iar boala sa provine chiar din faptul că nu are acces la izvorul curat al spiritualității, nu are acces la Hristos.

Și dacă Serbia, ca toate celelalte popoare balcanice, are acces la Adevăr, și L-a trăit și întrupat în istoria sa, este măcinată de aceeași boală ca a vecinilor săi: auto-colonizarea. Sârbii, bulgarii, românii, grecii, după eliberarea de jugul otoman, nu au mai fost cucerite de vreun Imperiu, cum a fost cucerită India de Marea Britanie, ci, prin elitele lor, s-au transformat singure în colonii, adoptând filosofia și cultura Europei decreștinate. Această scindare între elitele secularizate și poporul creștin este prezentată cu durere, dar și fără cruțare, de Sfântul Nicolae Velimirovici. Și poate cel mai dureros era pentru vlădica acest contrast între vocația Balcanilor Ortodocși, de a fi deasupra Apusului și Răsăritului, de a putea da mărturie de Adevăr unei lumi rătăcite, de a fi într-atât de bogați ca moștenire duhovnicească, și prezentul atât de meschin de cultură de import, de imitație, care nu are nimic de dăruit lumii.

Aceste reflecții sunt permanențe ale operei Sfântului Nicolae Velimirovici, semn al profunzimii duhovnicești cu care a reflectat la soarta continentelor spirituale ale lumii. Unii au resimțit, chiar, un fel de sincretism în raportarea Sfântului Nicolae la diferite tradiții spirituale orientale. Însă evocarea pozitivă a acestora nu are semnificația validării sistemelor religioase corespunzătoare sau a echivalării ontologice cu Ortodoxia, ci a recunoașterii respectuoase a efortului omului de a se spiritualiza, de a ieși din inerția imanentului. În acest sens, marile tradiții orientale, cea a hinduismului, taoismului, budismului, sunt văzute de Sfântul Nicolae ca fiind asemenea celor trei Magi de la Răsărit, care se află în căutarea unui Adevăr pe care încă nu L-au descoperit, dar spre care tânjesc, spre deosebire de Europa, care, cunoscând Adevărul, s-a îndepărtat de El: „Fii înțeleaptă, fecioara mea (sufletul – n. m.), și primește cu drag neprețuitele daruri ale înțelepților Magi de la Răsărit, hărăzite fiului tău. Nu-ți întoarce privirile spre Apus, unde soarele asfințește, și la darurile cele părelnice și mincinoase nu te lăcomi.” /încheierea rugăciunii 48 din Rugăciuni pe malul lacului, ediția Predania/

Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, cu orori mult peste cele ale antecedentului conflict global, este o amară confirmare a mustrărilor profetice ale Sfântului Nicolae adresate Europei (în fapt, culturii dominante occidentale), care sunt reluate, mai degrabă sub forma unor constatări apăsate, și în Prin fereastra temniței. Europa este asemenea Gadarei, arată sfântul, care, eliberată de hoarda demonilor idolatriilor și păgânismelor sângeroase, sfârșește prin a-L alunga pe Hristos din mijlocul ei. „O frații mei, dacă s-ar fi făcut în India și în China minunile care s-au săvârșit în Europa vreme de două mii de ani, minuni nemăsurate și nenumărate, de multă vreme aceste două mari furnicare de oameni – jumătate din întreaga omenire – s-ar fi căit în țărână și cenușă, L-ar fi iubit pe Hristos și s-ar fi închinat Lui.” /scrisoarea 24 din ediția Predania/

Europa a primit totul: botezul dreptei credințe, dar și „stăpânirea întregii feței a pământului.” Ce a făcut însă cu această stăpânire? Nu a folosit-o spre slava Domnului, ci spre propria slavă și propășire. Pentru aceea, Sfântul Nicolae deplânge deznodământul tragic al unei asemenea trufii: „Eu nu mă îngrijorez de soarta Indiei sau Chinei. Mă îngrijorez de soarta Europei. Va cădea precum Capernaumul. Și acolo unde astăzi sunt trufașele ei turnuri, vor fi mușuroaie de furnici; unde astăzi sunt bulevardele ei, vor fi mărăcini și șerpării; acolo unde acum este strigătul nerușinat împotriva lui Hristos, va fi țipătul bufnițelor și urletul șacalilor. Pentru
că atunci când Europa s-a crezut cultivată, atunci s-a sălbăticit. Când a crezut că știe tot, atunci s-a prostit. Când a crezut că e foarte puternică, atunci era neînsemnată ca o pânză de păianjen.” /scrisoarea 24/

De aceea, judecata aspră rostită de Sfântul Nicolae asupra Europei nu este una a deznădejdii, ci a trezviei. Ea nu cheamă la refugiu, nici la alianțe lumești, nici la imitarea vreunui „model” civilizațional, ci la ieșirea din această falsă alternativă istorică. „Cel mai rău lucru este să fii între. Slava este să fii deasupra. Deasupra întristării Răsăritului și a trudei Apusului trebuie să se înalțe Balcanii Ortodocși. Tristețea Răsăritului este filosofia Răsăritului. Truda Apusului este știința Apusului.

Poate zbura pasărea cu o singură aripă? Dumnezeu, Dătătorul de sorți, a rânduit Balcanilor loc deasupra Răsăritului și Apusului. Vor înțelege oare Balcanii și vor primi această rânduire dumnezeiască sau vor fi zdrobiți ca o nucă între ciocan și nicovală? Această întrebare nu ar trebui să dea odihnă niciunui sârb, până ce nu va da răspunsul cel drept: «Da, Doamne, primesc ceea ce-mi dai Tu și lepăd ceea ce-mi pun înainte vrăjmașii Tăi – de la Răsărit și de la Apus.»”