Predania - Bucuresti
Pentru achiziționarea cărților Editurii Predania vă recomandăm să intrați pe siteul www.prietenii-predania.ro.
Revista Predania

PREDANIA, REVISTĂ DE CRITICĂ TEOLOGICĂ

anul I / nr.12-13 / 1-15 Noiembrie 1937

Nae Ionescu - Iubirea - act de cunoaştere

Asupra structurii şi funcţiunii metafizice a iubirii, există o mulţime de teorii. Două tipuri de teorii caracteristice stau faţă în faţă: iubirea ca act de creaţiune şi cealaltă, mai puţin teoretizată, dar mai vie în realitate, teoria iubirii ca act de cunoaştere. Fapt este că prima interpretare a iubirii ca impuls creator, are la bază oarecare îndreptăţire, pentru simplul motiv că iubirea este prin ea însăşi un fel de îndemn al depăşirii fiinţei, o acţiune; şi dacă este acţiune cade în domeniul activităţii voinţei şi creaţiunii.
Aceasta este şi nu este adevărat. Tot ceea ce este îndemn, duce la acţiune; dar nu tot ceea ce este acţiune există prin sine însuşi, este de sine stătător. Şi aci este problema fundamentală: contemplaţia nu este o atitudine pasivă; contemplaţia, care are ca termen ultim înţelegerea, cunoaşterea realităţii, este în adevăr o încordare dureroasă, un fel de încercare de a te depăşi, de a te pierde pe tine însuţi într-un fel oarecare. De ce totuşi este clasată ca atare? Pentru că ţelul către care merge este cunoaşterea şi nu creaţia. Evident, iubirea este un drum, este o posibilitate de a te depăşi, este un impuls, o acţiune; dar acţiunea aceasta nu îşi are îndestulare în ea însăşi, nu îşi are sensul existenţii în sine, aşa cum îl are creaţia, ci poate să existe principial şi ca metodă, ca drum înspre cunoaştere. Numai dacă singurul drum deschis iubirii ar fi creaţia, atunci evident că ar avea dreptate acei cari consideră iubirea ca o soluţie creativă; dacă însă există şi cealaltă posibilitate, adică: iubirea să nu fie decât metodă, atunci evident că iubirea nu se integrează, cu necesitate, atitudinii creative.
Impresia mea este că funcţiunea fundamentală a iubirii este totuşi cunoaşterea şi nu acţiunea. Pentru ca să înţelegem acest punct de vedere, trebuie să ne dăm seama că cunoaşterea nu este un act de înregistrare, ci un act de identificare a subiectului cu obiectului: nu vezi ceea ce este, vezi ceea ce ştii tu. Acesta este un adevăr mare, care nu este datorat filosofiei ştiinţifice, spre ruşinea adevărului însuşi, ci este datorat misticii. Pentru ca să vezi ceea ce este, trebuie să devii tu întâi, ceea ce este.
Acest adevăr, care pare foarte ciudat aşa cum îl exprimăm aici, dacă l-aţi verifica mai deaproape, aţi vedea că nu conţine în el nimic extraordinar. Ce însemnează adevărul recunoscut de psihologia experimentală, ştiinţifică, modernă, că întotdeauna noi venim cu o anumită predilecţie în faţa obiectului? Ce însemnează adevărul fundamental, pe care îl văd foarte puţin întrebuinţat în psihologia modernă, că întotdeauna cunoştinţa noastră se face prin identificarea unui obiect din afară cu o imagine din conştiinţa noastră - identificare care nu se întâmplă decât dacă noi proiectăm această imagine în afară? Cu alte cuvinte, orice existenţă din afară este confruntată, pe rând, cu diferite imagini care există în conştiinţa noastră şi acolo unde se potriveşte, acolo o clasăm. Prin urmare noi răsfrângem în afară de noi ceva care este în noi, ceva din ceea ce suntem noi. Aceasta o spun psihologii moderni. Acest dicton mistic, acest adevăr datează de pe la anul 1200 şi mistica n-a avut nevoie de ştiinţă, pentru ca să descopere formula aceasta fundamentală.
Dacă cunoaşterea este identificare cu obiectul şi. nu imprimarea obiectului, fotografierea lui pe o placă sensibilă, atunci şi funcţiunea aceasta gnoseologică a iubirii începe să capete sens.
În limbajul de toate zilele se spune că înţelegi mai bine pe cineva pe care-l iubeşti. Aceasta însemnează că prin actul de iubire s-a stabilit identificarea celor două obiecte puse în prezenţă: al aceluia care cunoaşte şi al aceluia care trebuie cunoscut.
Adevărul acesta poate avea o deplină validitate numai cu o condiţie: dacă actul de iubire este un act transient.
Aci este, iarăşi, o răscruce în gândirea metafizică. Există o interpretare imanentă a iubirii, în care subiectul se iubeşte pe sine; este un fel de ignorare a necesităţii de a te depăşi, este imanenţă completă. Şi există un alt punct de vedere, care afirmă că nu se poate concepe actul de iubire decât existând doi poli. Prin urmare, monopolaritatea sau bipolaritatea actului de iubire hotărăşte pentru putinţa întrebuinţării iubirii ca drum înspre cunoaştere, sau pentru soluţia cealaltă imanentistă, trăirea realităţii aşa cum este ea, cu dispariţia personalităţii tale. Ce însemnează dispariţia personalităţii tale?
Actul de mântuire este un act metafizic, adică uman, şi continuă să fie un act metafizic atâta vreme cât conştiinţa existenţei noastre este întreagă, întrucât suntem noi oameni, întrucât ne dăm seama de existenţa noastră. Prin urmare, întru atât o soluţie este metafizică, întrucât ea clădeşte pe conştiinţa existenţei individuale, adică pe personalitatea umană; pentru că aceasta însemnează personalitate - încadrarea, sau plasarea ta în existenţă. Această încadrare şi clasare a ta nu se poate face decât prin conştiinţă, prin posibilitatea de resfrângere asupra ta însăţi. Deci orice soluţie care nu contează cu conştiinţa existenţei tale, nu este o soluţie metafizică, pentru că duce la nihilism, la distrugerea omului. Metafizica este un act uman, deci trebue să conteze cu existenţa conştiinţei tale. Dacă nu contează cu ea, însemnează că tinde să destrame existenţa umană - nu existenţa cosmică - adică anihilează personalitatea umană.
Prin urmare, suntem siliţi, pe această cale, să admitem bipolaritatea procesului de iubire pentru că monopolaritatea lui duce la nihilism, la destrămarea individului. De îndată ce nu există doi termeni ai procesului de iubire, însemnează că eu mă confund cu întreaga existenţă, că eu sunt nu parte integrantă din existenţă, ci aparenţă a existenţei. Monopolaritatea procesului de iubire este forma corelativă a panteismului, vitalismului şi subiectivismului.
Adevărata axă a întregii probleme de cunoaştere metafizică este afirmaţia că nu ştiu ceea ce văd, ci văd ceea ce ştiu; prin urmare că nu pot, nu sunt capabil, să înregistrez o impresie decât în anumite condiţii şi anume să am deja în mine acea impresie, sau să am deja în mine posibilitatea de a o înregistra; că, aşadar, conştiinţa care cunoaşte este într-o continuă prefacere, ea prefâcându-se pe rând în toate obiectele care îi sunt date spre cunoaştere. Această depăşire a individualului, această ieşire din mine însumi şi această transformare în obiectele care îmi sunt date spre cunoaştere, este împlinită de către funcţiunea gnoseologică, actul cunoaşterii, adică identificarea ta cu obiectul din afară.
"Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul, din toate puterile tale şi din tot cugetul tău" însemnează că nimic din ceea ce simţi şi din ceea ce gândeşti să nu fie îndreptat în altă parte decât înspre Dumnezeu: toată inima şi tot cugetul tău să fie orientate asupra lui Dumnezeu, adică să trăeşti într-un fel de atitudine extatică în faţa lui Dumnezeu, care nu te mai lasă să ştii dacă mai există ceva în afară de El. Tot ce eşti "tu" să fie absorbit de Dumnezeu; nimic din ceea ce mişcă în tine, să nu cadă alături de Dumnezeu, ţinta întregii tale activităţi; încordarea ta de fiecare clipă să tindă numai înspre Dumnezeu, înspre acest centru de orientare a tuturor puterilor tale spirituale.
Vedeţi dar, tocmai aceasta este caracteristica iubirii: iubirea confiscă. Iubirea confiscă în adevăr şi face ca să vezi tot ceea ce există printr-un anumit unghi: tot ceea ce există este subsumat obiectului iubirii tale, nu trăeşte decât în funcţie de această iubire. Aceasta însemnează că tu, cu tendinţe şi cu pofte, cu voinţa în genere, cu desfăşurarea de forţe, eşti identificat cu obiectul care este înaintea ta. Această identificare este în acelaşi timp trăire, transformatio amoris, trăirea obiectului care este înaintea ta: îl trăesti în aşa fel încât, întors din această călătorie de identificare cu obiectele din afară, tu ai posibilitatea ca ceea ce ai trăit atunci, să dai în formule conceptuale; şi orice trăire traductibilă în formule conceptuale este cunoaştere. Prin urmare, identificarea cu Dumnezeu prin ajutorul iubirii, este cunoaşterea lui Dumnezeu.
Nae Ionescu

)
site realizat de atelierul de grafică