Predania - Bucuresti
Revista Predania

PREDANIA, REVISTĂ DE CRITICĂ TEOLOGICĂ

anul I / nr.8-9 / 1-15 Iunie1937

Nae Ionescu - Naţionalism şi ortodoxie

Intervenind într’o polemică iscată între naţionalişti, dl. Radu Dragnea, gânditor de calitate şi autor al unor substanţiale cercetări asupra culturii rumâneşti, găseşte prilejul să pună în discuţie raporturile dintre „Ortodoxie şi Naţionalism.” Bucurându-ne că, prin contribuţia susţinută a D-lui Dragnea, această problemă – care, până acum câţiva ani, avusese ciudatul destin de a nu fi atacată decât cu mijloace primare – intră în domeniul marilor desbateri, vom încerca să obţinem, pe cale de obiecţiune, câteva precizări pe cari, cel puţin ca puncte de discuţie, le socotim necesare.
Să începem prin a mărturisi că întreprinderea noastră nu e prea uşoara. D-l Dragnea nu este întotdeauna gânditorul cel mai clar în expunere al culturii noastre. O grijă, pe care o înţelegem chiar când nu o practicăm, pentru plasticitatea gândirii, îl îndeamnă adesea să renunţe la simplificările şi sistematizările fără de cari transmiterea unui gând devine extrem de anevoioasă. Aşa încât, trebuie să o spun din capul locului, obiecţiunile mele se raportează la ceea ce eu, cu oarecare timiditate, cred că reprezintă punctul de vedere al d-lui Radu Dragnea.
După impresia mea, dl Dragnea socoteşte că poate oarecum opune ortodoxia naţionalismului; căci deşi „ortodoxia şi naţionalismul se apropie până la confruntare, sunt sincronice şi chiar colaborează,” totuş, nu numai că „în nici un caz nu se identifică,” dar – mai mult încă – „a fi naţionalist e o grea cădere în păcat, din care nădăjduim a ne mântui în ortodoxie.” E dificil de spus cum raţionează dl Dragnea pentru a da valoare de circulaţie acestei afirmaţiuni. Totuş, îmi închipui că nu greşesc prea mult când socotesc că la d-sa opoziţia aceasta decurge dintr’o înţelegere strict biologică a naţiei, viaţa spirituală fiind de competenţa şi domeniul oecumenicităţii creştine, „pe deasupra hotarelor confesionale şi politice.”
Să-mi fie îngăduit a-mi exprima surprinderea, că un om că dl. Dragnea, care circulă aşa de frequent în lumea bunurilor culturii, şi care, deci, trebue să aibă într-un grad foarte ridicat simţul necesităţii realului, poate întrebuinţa formule aşa de abstractizante şi de universalizante, ca aceea cu depăşirea „hotarelor confesionale şi politice.” A crede că se poate trece, în veac încă, peste hotare confesionale şi politice, însemnează a uita că istoria tot de Dumnezeu e făcută, şi a socoti că se poate anula realitatea formelor de viaţă , aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Atitudine categoric falsă, cel puţin pentru simţul realist şi istoric al ortodoxiei; cu atât mai falsă şi mai primejdioasă, cu cât, infestată încă de juridicismul roman, ea duce la ideea augustinică a mântuirii în veac, pe care (fatal! ) o împărtăşeşte, de altfel, şi dl. Dragnea. (D-sa vorbeşte de „mântuirea aici, pe pământ, în istorie, întrucât creăm cultură,” – uitând că, cel puţin în unele forme ale ei, cultura nu e decât o consecinţa a căderii lui Adam în păcat. Mântuirea prin creaţie e – de altfel – o poziţie magic-panteistă, şi nu creştină!).
Unde sunt necesare precizările, pentru a ieşi din surprinzătoarea şi inacceptabila opoziţie pe care o construieşte d-l Dragnea între ortodoxie şi naţionalism? Deocamdată, în două puncte:
Naţiunea: D-l Dragnea recunoaşte însuş că „a aparţine unei naţiuni e un fapt firesc, de la care nu te poţi sustrage ca nici de la naştere sau de a avea părinţi.” Totuş domnia sa crede, cum văzurăm, că „a fi însă naţionalist este o grea cădere în păcat.” De ce însă a fi naţionalist e o grea cădere în păcat, atunci când totuş a aparţine unei naţiuni e un fapt firesc şi necesar, nu ne lămureşte d-l Dragnea. Şi asta nu e bine, pentru că fără ajutorul d-sale noi nu putem judeca decât aşa: Naţionalismul este atitudinea care trage toate consecinţele îngăduite din constatarea faptului firesc şi necesar că orice om aparţine – fără putinţă de sustragere – unei naţiuni. Dacă, deci, apartenenţa la o naţiune e un fapt firesc, naţionalismul trebue să fie şi el o atitudine firească, şi nicidecum o grea cădere în păcat. ( Că naţiunea, ca realitate istorică, e o consecinţă a păcatului originar, prin care s’a început istoria, prin care noi am căzut în istorie, asta e alta chestiune!)
Aşa fiind însă, naţiunea e nu numai categoria logică, ci şi colectivitatea reală care ne defineşte pe fiecare din noi, locul, cadrul şi principiul întregii noastre acţiuni şi existenţe în veac; iar naţionalismul nu e numai o doctrină politică, cum pare a voi să lase a se înţelege d-l Dragnea, ci o atitudine polivalentă, care acoperă tot aşa de bine sectorul spiritual sau economic, politic sau cultural-estetic al activităţii noastre. De unde urmează însă că opoziţia naţionalism-ortodoxie nu e valabilă.
Oecumenicitate. D-l Radu Dragnea crede că mântuirea nu e posibilă decât în oecumenicitate, ceea ce poate fi perfect adevărat. D-sa crede însă că oecumenicitatea e de caracter cantitativ-spaţial, şi că se poate realiza şi în veac. Directorul nostru, Gheorghe Racoveanu, a dat în această foaie a noastră, cu un alt prilej, toate elementele cari duc la înţelegerea oecumenicităţii de fapt; aşa că e inutil să mai insistăm. Unde d-l D. greşeşte, e acolo unde d-sa, ingnorând că oecumenicitatea este limita către care tinde veacul, istoria, crede că ea poate fi realizată aci şi acum. Eroare gravă, a cărei primă consecinţă e, precum arătarăm, teoria mântuirii în veac, și a cărei origine stă într-o confuzie: d-l Dragnea confundă anume cuvântul lui Dumnezeu, care e absolut, cu trăirea cuvântului lui Dumnezeu de către oameni, care trăire, fiind un fapt istoric, nu poate fi decât relativă. Este adevărat că Dumnezeu în atotputernicia Lui poate, prin har, să coboare asupra oamenilor cunoaşterea absolută a legii Lui. Dar până acuma această scoatere din istorie nu s’a operat decât individual, noi ceilalţi rămânând deocamdată în istorie.
Însemnează aceasta că fiecare din noi, crede cum vrea şi cum îl taie capul ? Nu. Căci fiecare din noi nu suntem fiecare din noi, ci aşa cum ne hotărăşte structura comunității de destin, naţia din care facem parte. Cu alte cuvinte, nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei.
Asta e ortodoxie.
Dar atunci – unde e opoziţia de care vorbea d-l Dragnea?
Eu ştiu că la consideraţiile mele se pot ridica obiecţiuni; foarte multe, de la cei ce vor să „discute,”- foarte puţine de la cei ce vor să se lămurească.
Stau oricând la dispoziţia celor din urmă.
Nae Ionescu

)
site realizat de atelierul de grafică