Predania - Bucuresti
Revista Predania

PREDANIA, REVISTĂ DE CRITICĂ TEOLOGICĂ

anul I / nr.4 / 1 Aprilie 1937

Nae Ionescu - Biserică, Stat şi Naţiune

Răspunsul Sf. Sinod al bisericii noastre privitor la chestiunea amestecului preoţilor în politică este - dela 1919 şi până acum, adică de când urmăresc eu linia pe care se mişcă acţiunea bisericii oficiale - cel dintâi act isvorât din răspunderea faţă de aşezarea, rosturile şi destinul ortodoxiei. Se cuvine, deci, să ne oprim un moment măcar asupra lui.
Mai întâiu, faptele. După prohodirea celor doi legionari rumâni morţi în Spania, prohodire la care biserica noastră ortodoxă a luat largă parte, guvernul - prin delegatul său, ministrul cultelor - a adresat Sfântului Sinod o întâmpinare, cerându-i să interzică pe viitor amestecul preoţilor în viaţa politică a ţării. In fond, ministerul cultelor nu urmărea scoaterea preoţilor din politică, ci - ceva mai precis - interdicţia pentru preoţi de a sprijini, prin participarea lor, mişcările naţionaliste aşa zise de extremă dreaptă. Intenţia întâmpinării ministeriale nu era de altfel nici măcar acoperită, ea căpătând chiar în anumite pasagii o exprimare categorică.
La această cerere, care avea caracterul unei injoncţiuni, biserica rumânească a răspuns printr'un refuz clar, stabilind:
- datoria bisericii de a combate toate formaţiunile - inclusiv partidele politice - care "propagă concepţii de viaţă şi programe etice opuse creştinismului;" şi deci, implicit, dreptul bisericii de a sprijini acele acţiuni - fie chiar şi politice - cari militează pentru "concepţia despre existenţă" şi "programul etic" al ortodoxiei;
- dreptul bisericii noastre de a cere să se imprime statului rumân un caracter categoric naţional, drept care isvorăşte din ortodoxia acestei biserici.
Prin această atitudine, exprimată într'o formă de o impunătoare fermitate şi o rară nobleţe, Sf. Sinod sublinia necesitatea bisericii de a se identifica cu naţia, - fie chiar cu riscul de a intra în conflict cu statul. Că răspunsul acesta a surprins - în unele locuri neplăcut, în altele plăcut - o ştim cu toţii. Că el totuş, normal, nu putea fi decât aşa cum a fost, vom încerca să o lămurim aci.
Este adevărat că biserica noastră ortodoxă e biserică de stat. Ea nu e însă biserică de stat în virtutea unei aşezări teocratice a comunităţii rumâneşti, ci în virtutea unei aşezări naţionale.
Noi ştim că, foarte multă vreme, formula bisericilor de stat a fost generală. Cu timpul însă, biserica s'a tras la ea acasă (sau dacă voiţi : statul s'a tras la el acasă) - s'a separat, adică, biserica de stat (sau statul de biserică) - păstrând, uneori, legături regulate prin concordate speciale, ori renunţând, alteori, la orice fel de lăgătură.
Evident, biserici de stat mai există încă şi astăzi. Dar dacă ne gândim puţin, ele există mai ales în ţările de credinţă ortodoxă. Să nu fie asta semnificativ? Iar dacă da, în ce fel? Explicaţia nu e chiar aşa de ascunsă.
Atâta vreme cât omenirea a trăit sub un regim teocratic, nu era decât foarte normal ca biserica şi statul să fie una. Şi tot în chip normal laicizarea vieţii trebuia să ducă la separarea bisericii de stat. Dacă observăm însă că procesul acesta de secesiune s'a întâmplat nu numai în ţări de spirit şi observanţă laică, atunci suntem îndreptăţiţi să conchidem că nu laicizarea, că nu numai laicizarea stă la originea separării bisericii de stat. Impresia mea este că fenomenul care explică în chipul cel mai cuprinzător, sau care - mai exact - corespunde în chipul cel mai statornic cu procesul de separare, este apariţia statelor naţionale. In momentul în care statele au încetat să organizeze adunări omeneşti oare cari şi, din potrivă, au început să gospodărească aşezări cu unitate organică - naţiile - în acel moment a început să se pună şi problema separării statului de biserică.
Procesul aceste are două etape ; după cele două înţelesuri pe cari, istoriceşte, le ia naţiunea :
- atâta vreme cât naţia este un concept juridic-politic şi se identifică cu totalitatea cetăţenilor din graniţele unui stat, statele se retrag din comunitatea universalizantă a bisericei romano-catolice şi îşi constituiesc bisericile lor naţionale (e cazul ţărilor protestante).
- în clipa în care naţia devine un tot organic construit pe comunitatea de destin, statele se retrag şi din bisericile naţionale, dat fiind că aceste biserici (protestante) nici nu sunt de fapt biserici, ele nefăcând decât să administreze funcţionăreste o viaţă religioasă de natură individualistă (e cazul Germaniei revoluţionare de azi).
Dacă separarea bisericii de stat nu s'a întâmplat şi în ţările ortodox-crestine, asta se datoreşte faptului că ortodoxia nu contravine nici naţionalismului liberalizant (cum o făcea catolicismul) nici naţionalismului totalitar (cum o face individualismul protestant). Asta însemnează, cu alte cuvinte, că în statul naţional al liberalismului burghez biserica noastră a... scăpat de primejdia separaţiei, pentrucă nu stingherea întru nimic statul, ba ceva mai mult, era - în concepţia acestuia - un instrument de poliţie socială. Şi asta explică atitudinea umilă, plină de "iertăciuni", ciujdită, de până acum, a bisericii rumâneşti.
Astăzi însă lucrurile se schimbă. In pragul unei Europe totalitare, împărţită în naţiuni cari sunt tot atâtea unităţi organice şi spirituale, biserica ortodoxă, care îşi dă seama că organizează viaţa religioasă a naţiei, că este însăşi viaţa în nevoia ei de a trăi pe Dumnezeu, nu mai are nici o iertare de cerut, nici o umilinţă de suportat, nici o separaţie de temut. Ea ştie că statul fiind dator să organizeze viaţa naţiei în totalitatea ei, nu poate scoate în afară de stat biserica, - parte esenţialmente integrantă a naţiei. Şi urmând indicaţiile precise ale realităţii, preferă să se pună în conflict cu statul, decât să se desolidarizeze de naţiune. Preferă, pentrucă e sigură că mai curând sau mai târziu, vrând sau nevrând, statul nostru va trebui şi el să ajungă la imperativul - istoric şi rumânesc totodată - al naţiunii totalitare.
Iată, deci, de ce noua atitudine a Sf. Sinod e - în ciuda tuturor surprizelor - cea normală.
Lucrul acesta îl simte de altfel şi statul. Căci ştiţi ce a făcut el, după răspunsul negativ al Sinodului? Şi-a adus aminte că se poate dispensa de acest răspuns, dat fiind că are la îndemână... câteva articole din noul cod penal.
Foarte bine. Numai că, dacă biserica refuză să dea răspunsul pe care îl vrea guvernul (şi care e cuprins în noul cod penal), asta însemnează că biserica e în conflict cu statul - cel puţin în acest sector al codului penal. Nu e atunci obligat statul să cheme la ordine biserica? Logic, da. Numai că asta ar duce la un conflict deschis, şi statul nu mai e în măsură astăzi - o simte el - să poarte până la capăt o asemenea luptă.
Răspunzând aşa cum a făcut-o, Sf. Sinod a asigurat o victorie nu numai bisericii ortodoxe, ci şi naţionalismului rumânesc. Dat fiind însă că victoria a fost repurtată asupra statului, noi credem că asta îndeamnă la anumite revizuiri.

Nae Ionescu

)
site realizat de atelierul de grafică