Predania - Bucuresti

Studiul pus sub interdicţie de către cenzură, „Omenia şi frumuseţea cea dintâi” (Freising, 1962), în puţine pagini şi sub o formă literară plăcută, sintetizează omenia, ,,expresia verbală a unei noţiuni colective,” într-un buchet de calităţi. ,,Iubire de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţia de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu – toate acestea sunt podoabele omeniei.”,,Omenia este rezultatul trăirii româneşti a adevărului Evangheliei,” iată concluzia studiului, întrucât „specificul”şi„unicul” neamurilor reprezintă ,,slava şi cinstea neamurilor”(Apoc. XXI, 26) înfăţişate lui Dumnezeu, în veac. Această comunicare făcută în şedinţa din 12 Septembrie 1961 (Veneţia) a Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române, a fost primită cu entuziasm de către Mircea Eliade, care beneficiind de prefaţarea studiului, va expune o teorie, despre documentul scris şi cultura integrală, ,,adică a instituţiilor şi credinţelor, a creaţiilor lingvistice şi folklorice.” Eliade consideră că «limbajele» promovate de acestea sânt universale şi trans-istorice, arhaice, structuri antropologice tradiţionale puţin cunoscute Occidentului. ,,S’ar putea ca într-o bună zi, descoperind adevărata noastră istorie şi cultură, Occidentalii să se laude cu noi mai mult decât s’ar fi lăudat dacă am fi dat un Shakespeare sau un Dante.” Iar unul dintre aceste ,,nostalgii şi moduri de a fi,” este conceptul românesc de omenie, tratat în ,,iscusita hermeneutică a lui G. Racoveanu,” căci ,,prin asemenea contribuţii se pregăteşte ziua când se va putea scrie adevărata istorie a neamului şi culturii româneşti.”

Citind fie articole, fie studii de ale sale, observi că indiferent de tema tratată, la Racoveanu există o anumită consecvenţă în afirmarea adevăratelor valori. El foloseste cu usurinta dogmatica şi traditia Bisericii, în polemica asupra problemelor contemporane. Teologia lui Racoveanu, se implică în social şi de asemeni afirmă autoritatea Sfintei Tradiţii a Bisericii asupra „teologhisirii” de tot soiul. Sintagma de «teolog nespecialist» a fost utilizată de către Nae Ionescu în debutul „Predaniei.” (An 1 Nr. 1, 15 Februarie 1937, art. ,,Pentru o teologie cu «nespecialişti»”) ,,Astfel încât, deşi viaţa religioasă a naţiei, atâta cât porneşte din inima credincioşilor şi cât stă în mânile preoţilor («popii proşti» care trăiesc în contact zilnic cu credincioşii lor), este mult mai vie şi mai bogată, gândirea religioasă formulată, mai exact: literatura teologică, rămâne uscată, goală de sens şi de actualitate, ea pornind deocamdată aproape exclusiv din lumea facultăţilor de teologie, al căror contacte cu viaţa de iubire a obştei bisericii sânt aşa de incidentale.”

Racoveanu debutează la „Cuvântul,” în vremea când ziarul se afla sub înaltul patronaj cultural al lui Nae Ionescu. De altfel, din 1930 va prelua în mod constant rubrica teologică „Dumineca,” anterior redactată de Nichifor Crainic şi apoi Nae Ionescu. Nu de puţine ori (vezi şi „Predania”), Racoveanu critică elucubraţiile teologice ale unor profesori de la Teologie sau oameni de cultură (ex Al. Brătescu – Voineşti). Consecvenţa pentru rectitudinea teologică şi păstrarea dogmei, se afirmă în diferite ocazii. „Sfinţii Părinţi” sânt o autoritate la care o teologie sănătoasă trebuie să facă apel. În acest context a apărut şi revista „Predania” (1937).

Nu întâmplător, în 1937 este redată teologiei contemporane cartea „Viaţa şi nevoinţele fericitului Paisie, Stareţul Sfintelor monastiri Neamţul şi Secul” („dată acum pe slovă nouă şi graiu îndreptat de Gheorghe Racoveanu”). „Pentru folosul născut din aducerea aminte de aceste vremi de slavă, am socotit să dau acum, în vremi de haos şi de sete după dreptate, viaţa lui Paisie, uriaş al duhului, neîntrecut întocmitor de vieţi de obşte şi mare teolog al Bisericii Răsăritului.” /George  Racoveanu/

Eliade precizează faptul că Racoveanu foloseşte limba română cu multă măiestrie. De altfel frumuseţea şi corectitudinea lingvistică sânt o preocupare constantă a lui (vezi monografia despre stareţul Paisie). În acest context şi realizarea unei traduceri corecte a „Sfinţilor Părinţi” (colecţia Migne) în Româneşte, despre care se vorbea atunci cu dezinvoltură, ridică numeroase probleme în absenţa unor buni traducători (domeniu în care se va afirma spre ex. părintele profesor Dumitru Stăniloae prin monumentala traducere a volumelor „Filocalia,” scrieri ale Sfinţilor Părinţi). „Atâta vreme cât nu vor fi cunoscători de greceşte şi latineşte cari să fie totodată şi «teologi» şi oameni cu simţul limbii rumâneşti, să ne astâmpărăm! Că nu se poate face lucru folositor. Putem face, însă, altceva: putem reedita ce avem noi, în chirilică, din literatura părintească. Putem transcrie, putem da în slovă nouă şi graiu îndreptat – ajutându-ne, acolo unde într’adevăr va fi nevoie, de textul original – scrierile Sfinţilor şi Dascălilor. Fiindcă înaintaşii noştri ştiau şi greceşte şi rumâneşte şi erau bogoslovi, – trăiau adevărurile Cărţilor. De aceea nu greşeau. Făcând această operă ne vom regăsi pe linia nevoilor sufleteşti ale neamului nostru creştin.” (în continuare dă o listă de scrieri existente)

Racoveanu îşi asumă rostul de a restitui. Fie că este vorba despre «predania» Bisericii, fie despre istorie, fie despre artă, Racoveanu se străduieşte să restituie cât mai fidel contemporanilor, vechi valori româneşti. Aşa apare „Gravura în lemn la Mănăstirea Neamţul” (1940).

În exil, Racoveanu continuă seria scrierilor dedicate Tradiţiei Răsăritene. În studiul „Ecumenicitate,” realizează o distincţie necesară teologiei contemporane, între ecumenic→ecumenism (concept de origine protestantă, care are vie „conştiinţa unei probleme a refacerii unităţii,” specific luminii protestante, unde Bisericile nu mai posedă deplinătatea adevărului revelat) şi ecumenicitate (concept specific spaţiului ortodox). „Sinod ecumenic aceasta înseamnează: impunătoare adunare de episcopi care, la vreme de cumpănă, hotăreşte, fără greş, în marile probleme ale vieţii lui Hristos. [ale Bisericii „una sobornicească şi apostolească”]. Învăţătura ecumenică însemnează: învăţătura nealterată. Ecumenicitateînsemnează: infailibilitate. ,,Măsura ecumenicităţii sinoadelor ţinute după 787 este: invariabilitatea învăţăturii; conformitatea, în spirit a formularilor noui, cu formulările deja existente.”

În conferinţa ţinută în lagărul de la Buchenwald (Martie 1943), Racoveanu dezvoltă problema comunităţii de destin. „Pentru Biserica lui Hristos, pentru Biserica creştină ecumenică, Comunitatea de destin, naţiunea din care facem parte, este un fapt firesc. Comunitatea de destin – naţiunea – nu e numai categoria logică ci şi colectivitatea reală, care ne defineşte pe fiecare din noi; locul, cadrul şi principiul întregii noastre acţiuni şi existenţe în veac. Iară naţionalismul nu e altceva decât atitudinea care trage toate consecinţele îngăduite din faptul firesc că fiecare din noi aparţinem – fără putinţă de sustragere – unei naţiuni. Comunitatea de destin, neaflându-se principial în conflict cu Biserica, ci dimpotrivă, poate totuşi în fapt, intra în conflict cu Biserica – şi anume – când ea comunitatea propagă o concepţie despre viaţă şi o etică potrivnică (sau nu în total conformă) doctrinei Bisericii.”

În exil Gheorghe Racoveanu are meritul de a fi structurat (prin publicaţiile sale şi conferinţe) un nucleu cultural care pornea din Germania, ajungând până în cele două Americi. De asemeni a desfăşurat şi o activitate culturală anticomunistă susţinută. „Noi românii din exil suntem lipsiţi de putere, fiindcă nu dispunem de nici o divizie armată şi nu participăm la politica mondială; nu putem nici măcar influenţa opinia publică mondială. Şi totuşi suntem purtătorii de cuvânt al unui popor de 20 de milioane, peste care s’au lăsat întunericul şi umbra morţii: trebuie deci să vorbim pentru fraţii noştri. Dacă primejdia de la Răsărit ar fi numai de natură spirituală, atunci n-ar rămâne prea multe de făcut, fiindcă adevărul îşi găseşte singur calea. Dar izvorul tragediei de azi e căutat tocmai în această lipsă de spiritualitate a comunismului, care s’a arătat întotdeauna potrivnic legilor fundamentale ale naturii umane. Ordinea comunistă nu este o ordine naturală. Şi fiindcă nu e naturală, nu se poate menţine cu armele spiritului, ci cu forţa brutală, cu subversiunea, cu delicvenţa. Pentru a se păstra, comunismul e silit să-şi elimine duşmanii. Revoluţia comunistă trebuie să aspire la revoluţia mondială. Numai când ordinea comunistă ar deveni ordine mondială, ar putea să-şi asigure stabilitatea(…) Timpul târguielilor pe socoteala statelor mici trebuiau să treacă. Azi e în joc totul. Azi stau faţă-n faţă două principii contrare, două lumi opuse: ordinea creştină şi ordinea anticreştină.

site realizat de atelierul de grafică