DATORIA PREOTULUI CĂTRE LIMBA BISERICEASCĂ

O comoară veche
Multe lucruri se prefac în alcătuirea vieţii popoarelor. Aceasta este în firea lucrurilor, fiindcă viaţa nu stă pe loc.

Sânt însă prefaceri şi prefaceri. Unele sânt prefacerile care se petrec de la sine, pricinuite de mersul orb al puterilor firii, în care omul nu are nici un amestec, iar altele sânt prefaceri în care intră voinţa omului. Pe unele din ele, voinţa lui le poate mânui, într’o măsură oarecare.

În ţara noastră, prefacerile din sânul vieţii neamului au pornit-o cu un pas mai iute decât în viaţa altor popoare. Deşi, de obicei, popoarele sânt păstrătoare ale trecutului, totuşi, pe negândite, ele primesc în sânul lor prefaceri, de care fruntaşii lor îşi dau seamă abia mai târziu. Odată se trezesc că multe nu mai sânt cum erau acum o sută sau numai câteva zeci de ani.

Dacă atingerile dintre neamuri sânt azi mult mai dese ca înainte; dacă ele se împărtăşesc unele de la altele într’o măsură neînchipuit de mare, se înţelege că aceste prefaceri nu se pot înlătura. De la unul la altul, răzbesc nu numai lucruri noi, unelte de folosit la muncă, de care mai nainte nu se pomenea, ci şi cugetări şi rânduieli noi, care umplu capetele, pătrund în viaţă şi năzuiesc să schimbe multe din vechile rânduieli şi aşezări.

Cu toate că numim vremea noastră vremea naţionalismului; cu toate că îmboldirea naţională a fost şi este azi mai puternică decât altădată, fiindcă neamurile îşi dau seama de ele însele, mai bine ca altădată; cu toate că, în clipele de acum, sântem scuturaţi chiar de adevărate friguri naţionale; - totuşi popoarele sorb cu nemiluita unul de la altul şi, vrând-nevrând, gândurile şi rânduielile unora se amestecă cu ale altora. Am zice că, fără voia noastră, multe ziduri de despărţire dintre neamuri sânt doborâte la pământ şi că, peste voinţa cârmuitorilor, ne apropiem şi ne facem mai asemenea unul altuia, ne internaţionalizăm.

Dacă multe din aceste prefaceri sânt legate de mersul înainte al omenirii şi s’ar putea spune că, prin aceasta, şi propăşim, totuşi nu se poate spune că toate prefacerile acestea ar fi tot una cu propăşirea. Nu; avem prefaceri care sânt de pagubă şi care ne dau îndărăt. Prin ele, pierdem moşteniri vechi ale trecutului. În adevăr, acest trecut aduce cu sine şi rânduieli sănătoase şi închegări vrednice din vremuri vechi. Acestea sânt şi ele ameninţate în fiinţa lor, prin şuvoiul de prefaceri care au năpădit peste noi. Dacă e aşa, nu avem a ne bucura şi, pe cât stă în puterea omenească de a stăvili, se cuvine 1) să luăm cunoştinţă şi să ne dăm seamă că sântem păgubiţi prin ştirbirea unor vechi rânduieli şi a sănătoaselor moşteniri, iar 2) odată ce am înţeles aceasta, să ne silim, din toate puterile, pentru a ne păstra moştenirea.

Una din acestea este limba noastră Românească, pe care preotul poet, cel sărbătorit nu de mult (2 Septemvrie) în Chişinău, a numit-o moştenire sfântă...

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Pe care-o grăiesc ş’o cântă,
Pe la vatra lor, ţăranii.

În această poezie a sa, care se numeşte Limba noastră, Mateevici mărturiseşte hotărât că graiul nostru este un bun care ne vine din trecut, „limba vechilor cazanii,” şi se găseşteîn bună păstrare la ţăranii noştri, „pe care-o grăiesc ş’o cântă, pe la vatra lor, ţăranii.” Iată, aceasta este pentru noi o scumpă moştenire a trecutului! Pe ea trebuia s’o avem mai des înaintea ochilor şi despre ea se cuvine să stăm puţin de vorbă în cele ce urmează.